Tema #2 Pastile

Solfadeină dizolvabilă. 2 tablete

Purta un tricou polo verde uscat când mi-a spus, într-o după amiază, că adeseori între o durere de cap şi dragoste nu e nici o diferentă. Eu îmi priveam ceaşca de cafea şi mă jucam absent cu linguriţa. Chestiunea decalajului am resimţit-o încă din ziua aceea. Ne-am aprins o tigară şi am intuit amândoi că albastrul mesei era albastrul dintre noi. Obişnuiam să caut semne care să îmi vorbească despre, semne care să mă salute, semne care să doară, semne prin care să mă aflu. Toate semnele prin care albastrul dintre noi să se subţieze, puţin câte puţin, până ar fi devenit doar un nor bleu deschis, foarte deschis, aproape transparent. Şi ne-am fi uitat prin el, aşa cum făceam uneori când eram copii, ca printr-o peliculă de film. Disimulam până în punctul în care ne pierdeam dialogurile. Eram tineri şi ne era frică. De tăcerile noastre, în primul rând. Eram nebuni, frumoşi şi vroiam să simţim marginile. Le căutam, mă împingea şi împingeam la rândul meu până acolo unde mâinele noastre începeau să tremure. Obişnuiam să punem pariuri pe nori de fum de ţigară sau pe colţuri de cer. Miza era întotdeauna imposibilă. Farmaciile din Bucureşti, străzile din Lisabona, semafoarele din Berlin, cafenelele din Paris, taxiurile din Londra sau ferestrele din Sankt Petersburg. Toate. Eram complici şi ştiam asta;

În New York la 05:00 a.m. găseşti pe cineva cu care să vorbesti dacă nu poţi dormi. Te trezeşte în mijlocul noptii, o recunoşti, ştii că e ea, că nu o să înceteze curând, chiar dacă lumina roşie a neonului care se vede de la fereastra ta îţi spune altceva. Dry whisky &  yellow cabs. Somnul alunecă către glezne, aşa cum un cearceaf îţi dezveleşte corpul; cu palmele lipite de geam, îţi presezi fruntea de sticla rece, dură, ca şi cum ai vrea să ţii pe loc ce zvâcneşte surd şi sec între tâmple. Tot ea îţi aduce şi acele lucruri care nu s-au întâmplat, dar de care îti aminteşti.

Între New York şi Bucureşti există un mare ocean. Un mare albastru. Întotdeauna este vorba despre o distanţă. E 05:05 a.m. în Bucureşti şi câteva farmacii deschise.

Tema #1 Scenă erotică într-o după amiază

În care elicele ventilatorului fixat pe tavan se rotesc monoton

Paul îşi roteşte privirea prin încăpere. E prima oară când se află în livingul familiei Sommer. Jean e sus, se îmbracă. În vreo oră, dacă nu e trafic aglomerat, o să se zbenguie împreună cu restul prietenilor în piscina lui Robert, ai cărui părinţi sunt plecaţi într-o vacanţă în sudul Italiei. E cald afară, e cald înăuntru, ventilatorul abia face faţă valurilor de căldură care se revarsă invizibil, deşi obloanele ferestrelor sunt trase, lăsând lumina să treacă în fascicule înguste, reflectate pe peretele opus. Paul îşi trece obosit mâna prin părul blond şi dă la o parte o şuviţă care îi vine peste ochi. Canapeaua vişină putredă care tronează în livingul familiei Sommer se dovedeşte a fi deosebit de primitoare, astfel încât tânărul bărbat îşi dezmorţeşte picioarele şi se lasă relaxat pe spate. Jean coboară, o să apară din clipă în clipă, îi aude paşii apropiindu-se cu fiecare treaptă mai aproape, mai aproape. Îşi aşează paharul de apă pe jumătate băut pe masuţa din lemn de cireş şi priveşte către cadrul uşii de care, iat-o, stă rezemată şi îl priveşte tăcut. Jean se apropie, nu se aud decât tălpile balerinilor pe duşumea şi materialul vaporos al rochiei foşnind discret la frecarea de picioarele femeii. Se opreşte în faţa lui Paul, se apleacă încet către el şi îşi duce mâna albă, cu încheieturi foarte fine, la buzunarul cămăşii lui, în care îşi strecoară complice degetele şi scoate pachetul de tigări. Îşi aprinde o tigară şi priveşte absent peretele din spatele lui Paul pe care se află un tablou ce înfăţişează o scenă din Războiul Civil. Jean rămâne înclinată, absorbită într-un alt timp, ignorând prezenţa lui, căldura, zgomotul făcut de maşina de tuns iarbă care se aude de afară dar pe care doar vecinii îl aud… poate. Părul lung, despletit aşa cum stă acum, se termină nepăsător la câţiva centimetri în faţa lui, dacă ar sulfa uşor, aerul cald respirat i-ar atinge vârfurile, mişcându-le câţiva milimetri. Fascinat de absenţa ei, Paul se îndreaptă puţin, nu îşi aude decât bătăile inimii şi ceva mai adânc, înăuntrul lui, nedefinit încă, care îi face să pulseze ritmic şi apăsat tâmplele. Jean stă în faţa lui, între picioarele lui, genunchii ei ating în trecere dunga pantalonilor. Paul închide ochii. Cunoaşte corpul acestei femei. Mâna lui stângă se desprinde de suprafaţa netedă a canapelei şi se îndreaptă cunoscător, sigur, către genunchii puţin proeminenţi, fini care îi presează încet pantalonii. Buricele degetelor tresar la atingerea pielii delicate, se opresc pe fiecare centimetru, adâncitură, cercetând locul cunoscut, atât de familiar lui. Îşi simte toată fiinţa scursă, concentrată pe liniile subţiri care îi compun amprentele şi care acum se imprima delicat, ca o şoaptă, pe partea interioară a coapsei, pe care o desenează cu ochii închişi, înaintând discret către partea pe care o ştie de pe acum ca fiind din ce în ce mai caldă, o mare ascunsă puţin mai sus. Nu se grăbeşte, îşi acordă plăcerea de a reveni, de a străbate nepăsător teritoriul, intuind plăcerea ascunsă sub peticul din bumbac cald dintre picioare. Îşi plimbă absent degetele de-a lungul elasticului chilotului, în timp ce pletele lui Jean, atât de aproape încă de faţa lui, se mişcă ca o perdea umflată de un vânt leneş de vară. Îşi apropie faţa cât mai aproape, atât cât poate, fără saă atingă însă nici un fir de-al ei, senzaţie de proximitate care îl face să simtă o tensiune blândă în mădular. Jean ştie acum, Jean lasă ţigara să îi cadă nestinsă în scrumieră, Jean revine, îi cuprinde încheietura mâinii, apasă, îl priveşte adânc în ochii deschişi de data asta, zâmbeşte şi se depărtează. Paul priveşte în sus, dincolo de ea, către locul în care elicele ventilatorului fixat pe tavan se rotesc monoton.

Tema #1 Scenă erotică într-o după amiază

Rapture

Fereastra este deschisă și sunete din stradă trec răspicat prin perdeaua subțire. Din depărtare se aude un scooter, apoi sunetul se pierde dincolo de intersecție. Pe trotuar cineva strigă în spaniolă; o sonerie de bicicletă și din nou liniște. Geamurile clădirii de peste drum reflectă o lumină aurie atemporală. Îmi imaginez apusul la marginea deșertului. Încă nu e seară, iar timpul pare încremenit. Miroase a iarbă tăiată. Las cartea. Brațul îmi alunecă, cu degetele între paginile 182 și 183 și colțul ei atinge parchetul. Îmi întind picioarele peste brațul canapelei și privesc firele invizibile de particule care strălucesc deasupra mea, suspendate în afara forței gravitației.

Îți văd reflecția în fereastra deschisă. Cufundată în lectură, ceva ce trebuie terminat până mâine, ai spus. Business stuff of some kind. Te observ nestingherită, zâmbesc când începi să rozi capătul stiloului pe care îl preferi oricărui instument de scris. Afară trece o mașină, apoi o alta și eu mă ridic. O viespe bezmetică lovește speriată geamul de câteva ori până când reușește să iasă. Mișcarea mea te-a făcut să ridici ochii din hârtiile tale. Zâmbesti. Vrei să spui ceva, dar eu îmi duc degetul la buze și tu mă privești curioasă.

In talpile goale, langa canapea, imi desfac nasturii camasii unul cate unul. Tu indepartezi foile subliniate si incerci sa vorbesti, insa iti fac iarasi semn. Las ultimii nasturi si imi deschid fermoarul de la jeansi, ii imping in jos si pasesc din ei inspre tine. Pe coltul biroului imi asez ochelarii cu gesturi calme, taking my time. Un pas simultan cu un nasture, un alt pas si camasa mi-e descheiata. Din strada se aude o sirena explodand decibeli si fragmente diluate de lumina stroboscopica. Las camasa sa-mi alunece de pe umeri cand ating patul.

Știu acum că ți-am captivat toată atenția. Te-ai ridicat împingându-te în palme, intrându-mi în joc. Zâmbesc. Încă un pas și sunt deasupra ta. Mâinile mele îți prind umerii, omoplații, tâmplele și te privesc adânc în ochi. Simt cum înghiți cu greutate. ‘Vroiai o pauză, Doctore?’. ‘Cre… îți dregi vocea și reiei… cred că aveam nevoie de una’. Palmele tale îmi ating coapsele, degetele înaintează în cercuri pe pielea mea goală, până la marginea slipului. Înainte și înapoi, întorcând materialul elastic, lăsându-l și pipăindu-l iarăși, mai intim de fiecare dată.

‘Spune-mi, Doctore,’ ți-am șoptit atunci aproape de ureche, lăsându-mi buzele să atingă lobul și respirația fierbinte să te înconjoare. Merg mai departe și îl prind cu dinții. Închizi ochii și te simt tremurând. ‘La ce lucrezi așa de concentrată?’

Din nou te simt înghițind. ‘Ăăămm…’ Știu că acum nu găsești cuvintele, forme fonetice nearticulate. Limba mea îți atinge urechea și pierzi șirul răspunsului, ai uitat întrebarea.

Dar jocul se schimbă. La randul meu sunt hipnotizată de apropierea ta, de mirosul tău de piersică de grădină, aproape fizic, aproape palpabil. Îmi aud sângele în urechi. Palmele tale îmi ating spatele și pielea mi se aprinde ca o foaie de caiet deasupra unei lumânări. Îmi schimb ușor poziția, mâinile mele îți mângâie părul și gura mea o caută pe a ta, vorace. Amândoua gemem când iți simt degetele presându-mă tentativ. Mă împing în tine, oftez, dinții ni se ating în timp ce îți caut mai adânc limba.

În liniște te ridici, schimbându-ne poziția. Lumina din cameră se transformă și ea. Soarele apune și fiecare lucru pare învăluit într-un roșu intens. Sau poate este doar amețeala mea. Te simt deasupra și corpurile noastre împreună, împărțind aceeași căldură, mă umplu de fericire. Explodez în fâșii de praf stelar. Din nou îți simt buzele, sărutul tău aproape agresiv acum, limba ta explorându-mi palatul, mângâindu-mi papilele, mixul amețitor de salivă. ‘God,’ vreau să spun, dar nu reușesc să formez decât un ‘ohhh…’. Textura tricoului tău o simt aspră pe piele. Aerul din jurul nostru pare rece când nu mă atingi. Corpul meu e sub control chimic acum și mă abandonez. ‘Sărută-mă‘.

Mâinile tale îmi împing chiloții și eu mă împing în tine. Buzele tale pe coapse, teasing me, până când mârâi de dorință. Tremur.

‘Te vreau,’ șoptesc răgușit. ‘Atinge-mă’. Dar încă nu o faci. Îmi îndoi genunchii și încet scoți materialul elastic dintre noi. Te simt apropiindu-te, inspirând. Inima îmi bate cu putere. Un claxon prelung devine singurul reper de care mă agăț în câteva secunde în care realitatea din jurul meu e la limita voalarii.Și atunci îți simt limba fierbinte. Mă arcuiesc cu un spasm și capul îmi lovește perna. E momentul în care atomii se despart. Materia se dezintegrează și fiecare mișcare, stare, își pierde forma și devine culoare. Trupul meu devine un ritm. Tremur fantastic și timpul dispare deodată. Un zumzet copleșitor care pare să vină din interiorul meu… Zzzuuummmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm… Apoi liniște…

Plutesc. Asta trebuie să fie starea de a fi, dincolo de viața de aici. Frânturi de eternitate în momentul orgasmului. Bobițe de nectar presărate de-a lungul unui drum. Înteleg cu tot trupul puterea totală a nevoii de extaz. Albul acela infinit și profund, care pare să cuprindă în el tot universul. Lumina a miliarde de sori într-o fracțiune de secundă. Rapture.

‘Nu te opri’.